Perfecționismul: când standardele înalte devin o povară
Ai terminat lucrarea acum două ore. E bună. O știi. Și totuși ai deschis-o încă o dată, ai schimbat un cuvânt, apoi l-ai pus la loc. Nu pentru că textul avea nevoie, ci pentru că undeva în tine există un prag care nu se mută niciodată mai jos, oricât ai urca.
Din afară asta se numește adesea „ambiție“. Din interior, seamănă mai degrabă cu o datorie care nu se achită.
Cum arată perfecționismul din interior
Perfecționismul nu este același lucru cu a-ți dori să faci treabă bună. Diferența nu stă în standard, ci în ce se întâmplă când standardul nu e atins.
Cineva care are standarde înalte și se simte bine cu ele va spune: „nu a ieșit cum voiam, o iau de la capăt“. Cineva prins în tiparul perfecționist va spune, mai des în gând decât cu voce tare: „nu a ieșit, deci ceva e în neregulă cu mine“.
În practică, tiparul se simte astfel:
Amânarea care nu are legătură cu lenea. Nu începi pentru că știi deja cum ar trebui să arate rezultatul, iar distanța dintre imaginea aceea și prima variantă imperfectă e greu de suportat. E mai simplu să nu începi decât să vezi ceva neterminat.
Verificarea care nu se oprește. Recitești mesajul de trei ori înainte să îl trimiți. Apoi încă o dată după ce l-ai trimis, ca să vezi ce ai scris de fapt.
Complimentele care nu intră. Cineva îți spune că a fost bine, iar mintea ta găsește imediat contra-argumentul: nu a văzut partea slabă, a fost politicos, a fost norocul.
Oboseala de fond. Nu una de după o zi grea, ci una constantă, pentru că o parte din atenție rămâne mereu pornită, verificând dacă ești în regulă.
De ce standardele înalte devin o povară
Cercetarea din psihologie descrie perfecționismul nu ca pe o trăsătură unică, ci ca pe un fenomen cu mai multe fețe. Modelul propus de Randy Frost și colegii săi în 1990 (Cognitive Therapy and Research, „The dimensions of perfectionism“) separă lucruri care în viața de zi cu zi par a fi unul singur: standardele personale înalte, pe de o parte, și grija excesivă față de greșeli plus îndoiala față de propriile acțiuni, pe de altă parte.
Distincția contează, pentru că nu standardele în sine par să fie problema. O meta-analiză publicată de Limburg și colegii în Journal of Clinical Psychology (2017, „The Relationship Between Perfectionism and Psychopathology: A Meta-Analysis“) a găsit asocieri consistente între dimensiunea numită perfectionistic concerns, adică teama de greșeală și autocritica, și simptome de anxietate și depresie. Asociere nu înseamnă cauză, iar un studiu nu spune nimic despre povestea ta anume. Spune însă ceva util: partea care doare rareori e ambiția. E frica din spatele ei.
Mai există un detaliu care merită menționat, pentru că explică de ce tot mai mulți oameni recunosc tiparul. Thomas Curran și Andrew Hill au publicat în Psychological Bulletin (2019, „Perfectionism Is Increasing Over Time“) o analiză a datelor culese de la studenți din Statele Unite, Canada și Marea Britanie între 1989 și 2016. Dimensiunea care a crescut cel mai clar în acest interval a fost cea numită socially prescribed perfectionism: convingerea că ceilalți așteaptă de la tine să fii impecabil.
Cu alte cuvinte, o parte din presiune nu s-a născut în tine. A fost respirată dintr-un mediu care măsoară des și iartă rar.
Unde se vede în viața de zi cu zi
La muncă. Preiei sarcini pe care le-ai putea delega, pentru că îți e mai ușor să le faci decât să riști o versiune care nu e a ta. Apoi te epuizezi și interpretezi epuizarea tot ca pe un semn de insuficiență.
În relații. Îți ceri scuze pentru lucruri mici. Repeți în minte o conversație de ieri, căutând momentul în care ai sunat greșit. Ai grijă de ceilalți cu o precizie care te lasă fără nimic la final.
În corp. Maxilar încleștat, umeri ridicați, somn care vine greu pentru că lista de mâine a început deja. Corpul ține socoteala unei tensiuni pe care mintea o numește simplu „responsabilitate“.
În lucrurile care ar trebui să fie plăcute. Sportul devine performanță. Gătitul devine test. Odihna devine ceva ce trebuie meritat.
Perfecționism și perimenopauză: când resursele se schimbă
Multe femei observă că tiparul devine mai greu de dus într-o anumită perioadă a vieții, fără ca standardele lor să se fi schimbat. Serviciul public de sănătate din Marea Britanie (NHS, pagina „Menopause and perimenopause: Symptoms“, nhs.uk) descrie printre manifestările frecvente ale perimenopauzei modificări ale dispoziției, anxietate, tulburări de somn și dificultăți de concentrare și de memorie.
Citit împreună cu ce am descris mai sus, lucrul devine mai clar: când somnul e fragmentat și concentrarea nu mai vine la comandă, un sistem construit pe „trebuie să fac totul fără greșeală“ cere brusc mult mai mult decât ai de dat. Nu ai devenit mai puțin capabilă. S-a schimbat costul de întreținere al unui standard care oricum era scump.
Acest text nu înlocuiește o consultație medicală. Dacă simptomele fizice te preocupă, discuția cu medicul tău rămâne locul potrivit pentru ele.
Ce poate ține psihoterapia în jurul perfecționismului
Terapia nu îți scoate standardele din viață și nici nu îți propune să devii cineva căruia nu îi mai pasă. Ar fi o pierdere, iar de cele mai multe ori nici nu e ce își doresc oamenii care ajung să vorbească despre asta.
Ce se poate lucra este relația dintre tine și standardul acela. Adică: de unde a apărut, pe cine proteja la început, ce se întâmplă în corp cu o secundă înainte să pornească autocritica și dacă există un mod de a rămâne exigent fără să te pedepsești.
O parte din muncă înseamnă observare, nu corectare. Perfecționismul răspunde prost la ordine, inclusiv la ordinul „nu mai fi perfecționist“. Răspunde mai bine la curiozitate: ce anume s-ar întâmpla, concret, dacă ceva ar rămâne la nivelul de suficient de bun?
Nu există un rezultat identic pentru toți și niciun parcurs nu se poate promite dinainte. Terapia este o conversație în ritmul tău, cu cineva format să stea lângă ceea ce apare, inclusiv lângă partea care crede că nu are voie să greșească.
Dacă vrei să vezi cum lucrez și cu ce teme, poți începe de la pagina principală.
Întrebări frecvente
Perfecționismul este o problemă de sănătate mintală?
Nu în sine. În literatura de specialitate, perfecționismul este descris ca o trăsătură cu mai multe dimensiuni, nu ca o afecțiune. Meta-analiza publicată de Limburg și colegii în Journal of Clinical Psychology (2017) arată însă asocieri între dimensiunea legată de teama de greșeală și autocritică, pe de o parte, și simptome de anxietate sau depresie, pe de altă parte. Ce înseamnă asta pentru o persoană anume se poate clarifica doar într-o discuție directă cu un specialist, nu dintr-un articol.
Dacă renunț la standardele înalte, nu voi ajunge să fac lucrurile de mântuială?
Este teama care apare aproape de fiecare dată. În lucrul terapeutic, întrebarea nu este cât de sus stă ștacheta, ci ce se întâmplă când nu o atingi. Mulți oameni descoperă că pot păstra exigența și pot renunța la pedeapsa care venea automat după fiecare scăpare. Cele două nu sunt același lucru, chiar dacă multă vreme au funcționat împreună.
Cât durează până se schimbă ceva?
Nu există un interval valabil pentru toată lumea, iar oricine ar da o cifră fixă ar spune mai mult decât se poate ști. Depinde de istoria fiecăruia, de contextul de viață și de ce își propune persoana în terapie. Ce se poate spune onest este că ritmul se discută împreună, la început și pe parcurs.
Ce fac dacă mă simt în criză chiar acum?
Dacă treci printr-un moment acut, în care siguranța ta sau a altcuiva este în pericol, sună la 112, numărul unic pentru apeluri de urgență în România și în Uniunea Europeană. Psihoterapia este o muncă de durată și nu înlocuiește intervenția de urgență sau tratamentul medical.
Un gând înainte de a închide pagina
Data viitoare când prinzi gândul „încă nu e suficient de bine“, poate merită o pauză de o secundă și o singură întrebare: cui îi vorbesc acum, când îmi spun asta?
Nu ca să găsești imediat un răspuns. Ci ca să observi că vocea aceea are o vârstă, o origine și un motiv pentru care a apărut cândva.
Ai făcut lucrurile cât de bine ai putut, cu ce aveai la momentul acela. Asta nu e puțin.